Mircea Rusnac – Reflecţii ale marilor oameni de fotbal

                      Fotbalul românesc a dat de-a lungul timpului numeroase talente, însă despre puţini dintre oamenii implicaţi în acest fenomen se poate spune că au folosit şi alte arme decât tehnica sau viteza. Pentru că, în fotbalul mare, majoritatea jucătorilor îşi folosesc şi mintea, iar la acest capitol noi am dat dovadă, mai ales în ultimele decenii, de foarte puţine realizări. Contează extrem de mult ca jocul să fie gândit şi de aceea echipele cu antrenori şi jucători inteligenţi şi muncitori au mai multe şanse de succes decât cele care nu dispun de acest atu.

                        Am constatat cu bucurie că, la început, în primele sale decenii de existenţă, şi fotbalul nostru a beneficiat de oameni înzestraţi din punct de vedere intelectual. Din acest motiv, în perioada respectivă (anii 1925-1945), nivelul fotbalului românesc a fost pe ansamblu cel mai apropiat de cel european. Mărturiile lăsate de oamenii acelor vremuri sunt uluitor de actuale şi astăzi. O serie dintre ele au fost culese de marele Ioan Chirilă prin anii ’70, când aceşti intelectuali ai fotbalului erau la vârsta pensionării, şi se află în lucrarea intitulată Cu cărţile pe faţă. Am selectat de acolo câteva reflecţii care, dacă ar fi puse în aplicare, ne-ar putea fi de folos şi acum. Redăm mai jos aceste idei.

                        Costel Rădulescu: „La Montevideo, urmărind antrenamentele echipelor străine, mi-am dat seama că sud-americanii şi mai ales uruguayenii lucrau mult mai mult şi mai intens. Am asistat la antrenamente uruguayene  efectuate cu o mare intensitate, timp de 120 de minute. Antrenorii lor susţineau că un fotbalist, pentru a fi proaspăt timp de 90 de minute, trebuie să apese pe accelerator dincolo de aceste 90 de minute, astfel încât să aibă la joc o senzaţie de uşurinţă… În legătură cu aceasta, vreau să mai spun că Rudy Wetzer, căpitanul echipei României, care avea să joace la Ripensia după revenirea de la Montevideo, a intuit foarte bine logica antrenorilor uruguayeni şi a aplicat-o la Ripensia. În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei.”

                        Silviu Bindea: „Fotbalul nostru din această jumătate de veac a fost şi este un amestec între calităţile naturale deosebite ale jucătorilor din sudul ţării şi tenacitatea transilvănenilor. Din păcate, în jurul echipelor noastre naţionale au fost destule cazuri când s-au manifestat mai ales lipsa de tenacitate a celor din sud şi lipsa de strălucire a fotbaliştilor transilvăneni. Am făcut această observaţie, ca să explic absenţa rezultatelor mari în istoria fotbalului românesc.”

                        Lazăr Sfera: „Principala carenţă a fotbaliştilor noştri de astăzi este, în cazul majorităţii, dorinţa de a trage chiulul de la antrenament şi joc. De aici vin toate necazurile. De ce spun asta? Pentru că, din punct de vedere tehnic, datorită unor calităţi native, jucătorii noştri sunt egali cu mulţi din cei consacraţi în străinătate. În schimb, dacă priveşti pe terenul de joc două echipe germane sau engleze, să zicem, şi două echipe de la noi, îţi dai seama că e o diferenţă de dinamism cu totul inacceptabilă. La noi, cel care decide desenul unei acţiuni este jucătorul cu mingea. La marile echipe europene, în schimb, purtătorul mingii este împins spre anumite scheme de joc de formidabila şi permanenta demarcare a coechipierilor săi, care îl obligă să aleagă între două şi trei soluţii… Fotbalul trebuie jucat, indiferent de adversar. La noi însă, lipsind stimulentul necesar unei adevărate bătălii în campionat, se creează un fel de suită de jocuri alandala, de pe urma cărora fotbalul nu poate câştiga. La noi, un Dumitrache, să zicem, e foarte fericit când a reuşit să-l «păcălească» pe un oarecare Sărac sau Andrioaie şi nu se jenează de faptul că, în fond, n-a făcut nimic. După un gol, două, se încetineşte de cele mai multe ori tempoul, în numele unei generozităţi prost înţelese, care nu are nicio legătură cu sportul. Singura soluţie este să joci jocul tău, indiferent de rezultat. Un Dumitrache trebuie să joace împotriva lui Sărac sau Andrioaie de parcă ar juca în faţa lui Blankenburg sau Burgnich…”

                        Dumitru Pavlovici: „La Guadalajara, în momentul în care englezii au deschis scorul, nu am avut deloc impresia că fotbaliştii noştri au intenţia să atace în ultimele 20 de minute. Am avut în schimb impresia că ei ar fi fericiţi ca jocul să se termine cu 0-1, adică cu un scor socotit onorabil. Din păcate, în ultima vreme, lucrurile nu s-au schimbat. Am văzut la televizor meciul cu Franţa, jucat la Paris. Şi cu toate că Franţa nu e Anglia, ai noştri au părut mulţumiţi cu acel 0-1. Ei mi-au lăsat impresia că preferă să-şi organizeze apărarea pentru a evita un 0-2, decât să încerce un atac în speranţa egalării… În condiţiile acestea, fotbalul nu poate progresa. Iată, mă gândesc la necalificarea echipei României în turneul final al Campionatului mondial 1974. Îmi pare foarte rău că jucătorii n-au fost acolo. Există însă un dar. Dacă ne-am fi calificat, sunt sigur că am fi apărut pe teren, în meciul cu Germania (pentru că am fi fost în serie cu ea), cu intenţia de a pierde onorabil, să zicem 0-1. Stau şi mă întreb: la ce bun să regreţi, atunci, necalificarea?”

                        Eugen Iordache: „Am auzit spunându-se deseori că vechii fotbalişti au fost mai buni decât cei de astăzi. Nu sunt de aceeaşi părere. Dacă compari echipa de la Turku, din 1952, cu cea de astăzi sau cu cea de la Guadalajara (deosebirile nu sunt mari), îmi dau seama că raportul de forţe individuale este aproximativ acelaşi. E foarte greu să stabileşti ierarhii valorice între Voinescu şi Răducanu, între Zavoda II şi Sătmăreanu, între Dinu şi Iosif Covaci, între Călinoiu şi Dumitru, între Ozon şi Dumitrache etc.etc. Există însă un capitol cu o diferenţă precis marcată. Echipa de astăzi este mult mai umblată, şi când umbli… înveţi. Eu am jucat de vreo 15 ori în echipa naţională A, plus de foarte multe ori în B, dar n-am fost în zece ani cât au fost cei de acum în şase luni. Nu cunosc Italia – această Italie pe care au vizitat-o, în ultima vreme, zeci şi zeci de juniori români. N-am văzut Parisul. Am umblat un pic prin Europa de lângă noi, de acasă. Astăzi, fotbaliştii fruntaşi circulă pe toate continentele. Juventus al meu a fost mai bun decât Petrolul de astăzi, dar în insula Bali a fost Petrolul, nu Juventusul meu. Cam aşa stau lucrurile când e să facem comparaţie. Jucătorii de azi nu trebuie să uite că beneficiază de avantaje superioare celor pe care le-am avut noi…”

Mircea Rusnac – Cei mai vechi campioni olimpici

                       În Grecia antică, scopul educaţiei era de a forma oameni puternici, rezistenţi şi înzestraţi cu voinţă. Educaţia servea intereselor cetăţii şi interesele cetăţii impuneau formarea unor cetăţeni „kalos k’agathos”, adică a unor tineri frumoşi şi echilibraţi din punct de vedere fizic şi moral. Încă dinainte de epoca lui Homer, cei care practicau exerciţiul fizic dobândeau anumite avantaje de ordin practic, aşa cum era mânuirea mai sigură a armelor şi, în general, o netă superioritate faţă de ceilalţi oameni. Se poate afirma, aşadar, că ideea de a perfecţiona corpul şi de a-i spori capacităţile cu ajutorul exerciţiului fizic a fost o invenţie şi o instituţie grecească şi una dintre principalele trăsături ale civilizaţiei elenice, chiar dinainte de epoca homerică, aşa cum au dovedit-o cercetările arheologice pre-miceniene şi cretane.

                        Este evident că nu exista o pregătire specială a atleţilor pentru jocurile olimpice sau alte jocuri. Antrenamentul sportiv făcea parte din viaţa cetăţenilor, era o metodă naturală de educaţie. Totuşi, victoria la jocurile olimpice, pitice, nemeiene sau istmice era un eveniment deosebit de important pentru individ, ca şi pentru oraşul din care era originar.

                        Pentru a incita poporul să se antreneze şi să participe la jocuri, elenii utilizau forţa credinţei, a tradiţiei, a legendelor şi a miturilor, suscitând astfel un viu interes în toate clasele sociale. Zeii erau primii atleţi, creatori şi protectori ai jocurilor. Zeus, Cronos, Apollo, Ares, Hermes participaseră la jocuri. Eroii şi semizeii erau campioni: Tezeu, Hercule, Castor şi Polux, Peleu, Telamon, Pelops. Oracolele sprijineau eforturile organizatorilor şi înţeleapta Pythia profetiza în favoarea jocurilor. Din aceste motive, concurenţii proveneau din toate păturile sociale.

                        Campionul olimpic la pugilat (predecesorul boxului), Glaucos, era agricultor din Karystos. Tânărul campion la stadiu (cursa desfăşurată pe lungimea pistei stadionului), Polymnestor din Milet, era păstor. Amissinas din Varkis, campion la lupte, era şi el păstor. Învingătorul la lupte, Eurybate din Argos, era general. Evalcide, cântat de poetul Simonide, era tot general şi a fost ucis la Efes, în timpul bătăliei cu persanii. Chilon din Lacedemonia, conducătorul coloniei din Cyrene, a fost de trei ori campion la stadiu. Orsippos, campion şi el la stadiu, era general din Megara. El şi-a pierdut centura în timpul alergării şi de atunci a rămas obiceiul ca sportivii să concureze goi. Phailos din Crotona, din sudul Italiei, campion la pentatlon la jocurile pitice, celebru pentru săritura lui în lungime, de 55 de picioare, participase la bătălia de la Salamina cu propria sa corabie. Kylon, care era pe punctul de a deveni tiran al Atenei, regele Macedoniei, Alexandros din Amynta, şi Platon, marele filosof, participaseră de asemenea la jocuri.

                        Dar cum au început, cum au evoluat pe parcursul antichităţii jocurile olimpice şi cine au fost cei mai vechi campioni olimpici cunoscuţi până astăzi?

                        Prima menţionare sigură a desfăşurării jocurilor olimpice provine din anul 776 î.Chr., de când cunoaştem şi numele primului campion: Corebos din Elida, învingător la proba de dromos, cursă de viteză pe distanţa de un stadiu (192,27 m), desfăşurată pe o singură lungime a pistei stadionului.

                        În 724 î.Chr. a apărut în program şi proba de diaulos, cursă dublă pe o distanţă de 384,54 m. În această probă, concurenţii trebuiau să parcurgă întreaga pistă a stadionului, să ocolească o bornă şi apoi să revină la linia de plecare. Primul învingător al acestei probe a fost Hipenos din Pisa.

                        La ediţia următoare a jocurilor, în 720 î.Chr., era menţionată proba de dolicos, o cursă de fond pe 12 lungimi de stadiu (4.614,48 m). Laureatul acestei noi probe a fost Acantos din Sparta.

                        În 708 î.Chr. jocurile olimpice se îmbogăţeau cu alte două probe, existente şi  astăzi. Este vorba despre lupte, câştigate atunci de Eurybate din Argos, şi despre pentatlon, care cuprindea o alergare, o săritură în lungime, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi lupta. A învins la această dificilă probă Lampis din Laconia.

                        După 20 de ani, în 688 î.Chr., apărea în program şi strămoşul boxului, pugilatul. Acesta se practica fie cu pumnii goi, fie avându-i înfăşuraţi în „ceste” (cureluşe ghintuite cu bumbi de plumb). Primul pugilist cunoscut a fost Onomaste din Smirna.

                        În 680 î.Chr. programul se îmbogăţea şi mai mult. În acel an apărea cursa de care, desfăşurată pe un hipodrom care măsura 770 m. Această distanţă trebuia parcursă de 12 ori. Concurenţii foloseau cvadrige, adică platforme joase, montate pe câte două roţi scunde, având un parapet în faţă. La ele erau înhămaţi câte patru cai (doi la oişte şi doi la ham). Conducătorul cvadrigei stătea în picioare pe platformă. Câştigătorul probei acelui an a fost Pagondas din Teba.

                        În 648 î.Chr. îşi făceau apariţia alte două probe: pancraţiul, un amestec de lupte şi pugilat (adjudecată de Ligdamis din Siracuza), şi cursele de cai (învingător: Crauxide din Tesalia). Menţionăm că, încă de atunci, cununa de învingător nu era acordată călăreţului, ci calului, adică proprietarului acestuia.

                        Din 632 î.Chr. apăreau şi primele probe rezervate juniorilor (adolescenţilor): cursa de o jumătate de stadiu şi luptele. Din 628 î.Chr., ei puteau concura şi la pentatlon, iar din 616 î.Chr., şi la pugilat.

                        În 520 î.Chr. apărea şi ultima probă a jocurilor olimpice antice: cursa pedestră cu echipament militar, care se desfăşura pe o distanţă de două lungimi de stadiu. Primul ei învingător s-a numit Damaretos din Heraia.

                        În anul 490 î.Chr. avea loc celebra bătălie dintre greci şi persani de la Marathon. Ea a fost urmată de cursa eroică şi solitară a ostaşului Philiphide până la Atena, unde a anunţat victoria şi a murit răpus de efort. Acum, proba de maraton este printre cele mai importante din cadrul olimpiadelor. Trebuie să menţionăm însă că în antichitate o asemenea probă nu a figurat niciodată în programul jocurilor olimpice.

                        Abia în anul 472 î.Chr., structura acestora era definitiv stabilită. Astfel, ele urmau să se desfăşoare pe parcursul a cinci zile, cu probe bine consolidate. Prima zi era rezervată festivităţilor. În cea de-a doua concurau adolescenţii. În ziua a treia erau programate alergările (în ordinea: dolicos, dromos, diaulos), luptele, pugilatul şi pancraţiul. În următoarea zi se desfăşurau probele de curse de care (hipodrom), pentatlon şi cursa cu arme. Ultima zi era rezervată festivităţii de încununare cu lauri a olimpionicilor.

                        Ultimul învingător cunoscut în cadrul jocurilor olimpice antice a fost armeanul Varasdat, câştigător al probei de pugilat din anul 385 d.Chr. După câţiva ani, în 393 d.Chr., împăratul roman Teodosius a emis edictul de suprimare a acestora, considerate drept manifestaţii păgâne. Creştinismul învinsese deja în imperiu. Edictul a rămas valabil timp de 1503 ani.